Pozam in oameni fericiti, bucurandu-ne de lucrurile marunte ale vietii. Ne bucuram de familie, de copii, e normal. Ne multumim cu lucruri simple, pentru ca ajungem la concluzia ca ele sunt cele mai importante. Asa ajungem sa credem ca fericirea sta in lururi simple. Dar suntem fericiti? Dar ce e fericirea? E doar o aparenta. Sunt picaturi de roua care spre dimineata se evapora, cum discutam cu un vechi prieten. E impresia care ne imbata la un moment dat si care dispare rapid, fara sa ai timp de reactie. Si te trezesti inconjurat de oameni, dar totusi singur. Cu dorintele implinite, dar cu sete de mai mult. Si m-am trezit cu cele ce-mi treceau prin cap bifate pe lista cea mare. Dar lista s-a despaturit de nicaieri si tot ce am facut, deja nu mai are nicio valoare. Iar asta inseamna o alta fraza dupa punct. Si-o alta actiune. Si alte personaje. Vreau alta poveste, vreau un dram de pericol. Sau mai mult. Mi-e greu sa spun ce mi-as dori exact. As vrea sa fug, as vrea sa lupt. Imi trebuie un joc de artificii in curte…. Ce-o fi ce vreau?
Stralucirea artificiilor ti-ar putea lumina nehotararile si, poate, ti-ar decodifica sensul ezitarilor tale… Numai ca lumina zorilor va estompa senzatiile si iti va umbri trairile…
Acum inteleg de ce imi place intunericul…
In taina intunericului timpul va capata o alta dimensiune si, poate, singuratatea ta nu-si va mai fi suficienta siesi… Si, atunci cand, tematoare, te vei fi aruncat intr-o halucinanta poveste, in valtoarea intrebarilor si dorintelor tale, vei realiza ca vii dintr-un taram care nu era al tau si ca basmul in care te scufunzi acum se confunda cu insasi viata ta… Cea pe care ti-ai dorit-o dintotdeauna, dar la care ti-a fost teama mereu chiar sa si visezi… Grabeste-te, numai, dimineata se apropie…
Un basm care, dantelat de realitate, isi pierde definitiv valoarea. O poveste care, urmandu-si firul, devine plictisitoare. Intrebari si dorinte care, patrunse de materialism, se izbesc de zidul rutinei si se zdrobesc in bucati infinite. Intunericul ma salveaza. Si ma grabesc, catre…
Gresesti crezand ca orice vis ar putea fi compromis de intalnirea cu o materialitate departe de a fi pe masura sperantei. Ocupati sa visam, putem deschide ochii, mirati, intr-o realitate care sa ne surprinda prin ecourile pe care le trezeste in adancul sufletului nostru. A te refugia in vis din teama de concret ar fi a-ti ucide posibilele raspunsuri la multele tale intrebari. A nu da o sansa posibilului sa depaseasca statutul improbabilului. Si, in final, a refuza visului dreptul de a spera.