Un film carnal. Povestea care desfiinteaza barierele varstei, culorii pielii, statutului social. O dependenta de trup.
Esti sclavul pasiunii, dar prizionierul vietii.
Category: Uncategorized
- Prietena mea are 16 ani si e consumator fals intr-un club.
- Adica ce face?
- Pai danseaza in club si se uita mosii dupa ea.
- Mosii? haha…
- Partea naspa e ca trebuie sa fie mereu pe tocuri si cu fusta scurta, machiata strident…
- Pai si o lasa parintii?
- La inceput nu, dar apoi au lasat-o..,pentru bani
- Cati bani ia?
- 75 lei pe seara. In jur de 800 lei pe luna.
- Pai si tie iti convine ce face prietena ta?
- Eh… are ea 16, dar arata de 20. Si…
A urmat statia Crangasi unde au coborat.
PS. consumator fals inseamna dama de consumatie.
diferenta dintre damele de companie si damele de consumatie este ca cele de companie fac sex pe bani, cele de consumatie pot refuza asta.
Ma doare tot corpul. Ma doare carnea. Ma doare fiecare os in parte. Mi-e frig si tremur de durere. Ce ma doare? … ma doare tot..
ma dor oamenii care mi-au fost prieteni si pe care astazi nu-i mai recunosc. ma doare lipsa lor, dar ce pot face? ei nu mai sunt. sau poate n-au fost niciodata..
ma doare ignoranta, un gest, o vorba. fapta in sine. cum poate un copil sa ia examenul doar pentru ca mama, bucatareasa la popota a pus o vorba buna la politzai? eh, cum.. poftim carnetul pentru o sarma si-o lingura de mamaliga…
ma doare lumea asta plina de marsav, de-amar, de tot..
N-am nevoie de dovezi pentru un lucru care ma raneste, dar le caut si raman fara aer. Ma oblig sa cred in simple si singuratice cuvinte doar dintr-o nevoie de a respira mai usor. Desi am intiparite in constient toate raspunsurile, ma incapatanez sa creez intrebari doar pentru a-mi inabusi sentimentele ce-mi rascolesc existenta. Pasesc ametita printre stari care ma arunca una in bratele celeilalte pentru ca nu-mi gasesc forta sa dau viata argumentelor. Sunt inca prizoniera propriei mele imaginatii, a unei inchipuiri careia i-am atribuit mai multa valoare decat trebuia. Cuvintele rupte din alta lume raman blocate intre realitate si fictiune, se predau, se dizolva, dar raman intiparite transformandu-se in singura salvare. O salvare falsa, nimic mai mult decat o refugiere intr-un loc lipsit (aparent) de impuritatea minciunii. Ma doare invadarea acestui loc, simt in fiecare por. Resping prin miscari ilogice, contest prin atitudini instinctive si incisive, cedez in fata puterii cu care ma atinge.Refuz sa cad in capcana unei clipe devenind astfel victima celei in care sunt acum. E o alegere. E pacatul de a-mi respecta fiinta ce oglindeste gresit o inexistenta prejudecata, caruia daca m-as preda ar insemna o tradare enorma. Invat sa uit asa cum am invatat sa cred.
ps. insemnare din 2005.
Nu-mi gasesc locul. Uf! E greu sa fiu eu. Nu vreau sa fiu acolo, dar nici aici nu mi-e bine. Nu vreau sa te vad in fiecare zi, dar nici sa treaca prea multe saptamani fara sa te simt aproape nu e ok. Ieri m-am jucat putin cu tine. Ai crezut ca sunt suparata si ai dat pasul inapoi. Eu, aia rece si distanta, te-am facut si pe tine rece si distant, dar de fapt tu nu esti asa. Tu esti cald si intelegator. Nu te lasa schimbat de mine.
Azi umblam pe strazile capitalei in cautarea unei cladiri unde aveam o intalnire. Mergeam cu pardesiul pe brat, cu puloverul cazut pe umar si cu ochii mai mult pe sus in cautarea disperata a unei denumiri si a unui numar. Cand, in urma mea, pasi prea apropiati imi trezesc curiozitatea. “Buna, eu sunt Alex. Te-am remarcat. Vad ca te tot invarti pe aici. Cauti ceva? Te pot ajuta? as vrea sa socializam”… ma opresc, ma intorc putin, si intreb “cum? asa pe strada?” Apoi incepe sa-mi explice ca de fapt nu e un agatat ordinar, ca ii plac si ca incearca sa fie cat mai politicos. Fara sa insiste prea mult, pune intrebarea finala. Mi-era si cald, nervoasa putin pentru ca nu gaseam ce cautam, suprinsa de tupeul lui, dar parca nu atat de pornita pentru faptul ca m-a oprit. Poate daca era vreun smecheras il luam la tura, dar i-am raspuns calm ca am pe cineva. Mi-a spus ca imi multumeste pentru sinceritate si mi-a urat o zi buna.
Oare mai are cineva vreun dubiu ca politica e o curva? Mai crede oare cineva in cuvintele vreunui politician? Mocirla in care se mozolesc toti cei care se dau “alesii poporului”, “oameni importanti in stat” nu este decat o scursura infecta, plina de microbi, un jeg…
Sambata, ora 20:15, caminul Grozavesti, Bucuresti
Cineva bate usor la usa. Deschid. Da!; “Buna, te intereseaza votul? Ai vrea sa votezi?” Ii raspund afirmativ. Chiar ma gandeam unde, cum si cand as putea sa-mi exercit dreptul, nu atat din dorinta infantila de a schimba ceva, sau de a mai spera la ceva, cat din scarba si rusinea de a avea un astfel de conducator, cel care a batjocorit Romania de 5 ani incoace. Cerand astfel detalii, decopar adevaratul motiv pentru care cele doua fete imi parau, la inceput, mai rezervate. Daca votezi cu Geoana, iti dam 30 lei. Transportul este gratuit, trebuie doar sa vii cu noi maine la Gara de Nord.
Ok! zambesc ironic, fac un pas in spate, privesc cu mirare si le intreb: ce garantie aveti voi ca eu voi vota cu geoana?! Nu ne intereseaza, imi raspund ele. Trebuie doar sa vii cu noi maine. Transportul este gratuit, imi repeta ele. Neintelegand ce treaba aveau ele cu votarea de maine, ma trezesc la realitate in clipa a doua: deci voi sunteti platite sa cumparati studentii din camin. In Constanta babele sunt cumparate cu faina, la tara mosii fac orice pentru o galeata; in caminele din Bucuresti, studentii l-ar vota pe geoana pentru 3 pachete de tigari… o sa ne ia dracu pe toti, dar o meritam din plin!!!
Zona Grozavesti cuprinde 5-6 camine studentesti. In conditiile in care cei care au pus monopol pe net aici cer 35 lei pt un abonament (public) de calculator, 70 respectiv 100 lei pe camera, oare cati dintre cei carora le vor propune fetele astea doua targul lu’ peste prajit, vor accepta banii, macar prin prisma faptului ca-ti platesti netul pe o luna…
Poate daca as lasa timpul sa treaca, as petrece noul an universitar la fel ca cel care a trecut. Am colindat, m-am plimbat, am descoperit. Am invatat o gramada de lucruri, am cunoscut oameni. Dar cum niciodata nu ma multumesc numai cu a-mi schimba locul unde sa-mi petrec zilele si noptile, patul in care sa ascult muzica pana adorm, peisajul pe care sa il vad dimineata pe fereasca, am intrat in starea in care trebuie sa fac mai mult pentru a-mi hrani si satisface sufletul. Asadar, m-am gandit sa renunt la colaborarile trecatoare si sa-mi gasesc ceva “serios”. Am ajuns la un interviu. Cladire impresionanta, design modern, spoturi si lumini care iti proiectau atmosfera de birou ideala. Zambesc. Dragutz. Imbracata in costum, buze rosii, par aranjat. Intru hotarata in biroul managerului general. Abu Abi Muhamad Ali, dracu a retinut cum s-a prezentat. Pe canapea statea asociatul roman. Amandoi incruntati, constipati, seriosi, incostumati si incravatati. Discutam 20 de minute despre cat in luna si in stele. I-am facut chiar sa zambeasca din povestirile mele. Ajungem la punctul critic. “Ce asteptati domnisoara de la firma noastra?” “Pai, respect reciproc. Eu imi respect atributiile, dumoneavoastra respectati ceea ce promiteti”. “Dezvoltati, va rog!”, imi spune pe un ton crispat robul lui Dumnezeu, patron de firma de export. “Adica daca programul e de luni-sambata de la 8-18 (deja eram sictirita, plictisita, dezinteresata), atunci sa nu fiu nevoita sa vin duminica, sau sa ma apuce orele 20-22 la birou.” “Aa, bb, no, no..” spuse el infundat, de parcra era gata, gata sa-si sufle nasul pe hartogaraia de pe masa. “La noi se sta peste program, la noi la weekend lureaza.” “Atunci asta este, mi-a facut placere sa va cunosc. O zi buna.” La revedere…
O obsesie mai mare decat cea a banilor mi-e greu sa mai vad cand incerc sa citesc un om. Suntem sclavii banilor, dar inca nu-s incurabila, inca mai sper, inca mai vreau sa fac, sa traiesc, sa fiu. Inca mai sper. Inca mai visez. Inca mai traiesc frumos. Ma lupt in fiecare zi cu oamenii de rand, cu oameni lipsiti de scrupule, cateodata cad, cateodata ma lasa acolo cazuta si trec mai departe, dar de multe ori ma ridic. Deja invat sa nu mai cad. Sa fiu mai puternica decat eram. Decat paream. Am realizat ca nu pot face anumite lucruri decat de una singura . Am inteles ca nu ma poate ajuta nimeni mai mult decat ma ajut singura. Azi am pierdut niste bani degeaba, niste bani care pentru mine insemnau ceva, sau pe care poate i-am castigat din nimic, insa felul in care i-am dat si persoana in mana caruia au ajuns ma dezgusta la culmea. Nu pot face troc din viata mea. Inca nu-mi pasa de bani. Chiar de-i fac greu, chiar de nu-i am, urasc trocul. Nu-mi permit sa-mi pese. Am trecut scarbita mai departe, cu tristete, cu amaraciune in privire, cu dezamagire pe dinauntru. Era deja pentru a doua oara in ultimele doua zile. Prima oara am indraznit sa deschid gura, sa tip, sa reclam, sa cert. M-am ales cu un barbat care-mi “admira principiile” si care a ramas uimit de cat de vehementa sunt. Maine imi va ciocani din nou la usa. Oare de ce?
Am facut blogul dintr-o joaca. Mi-a fost luat fostul loc in care postam si m-am gandit sa plec in alta parte mai ales ca spatiul acela virtual, fara insemnarile pe care le tot faceam de o gramada de ani, nu mai exista. E gol. E pustiu. E nimic fara trairile din el. A insemnat mult pentru mine. Multe sentimente, multa daruire in ceea ce scriam, multa ura, multa dezamagire. Pasiune. Dar nu mai e. Nu condam nici site-ul, nici administratorii, insa tot ce a fost, nu mai e. Nu mai e.. nici macar un cuvant dintr-o mare de trairi…totul a fost rapus: o lume, personajele, cuvintele…
