Exista un om pe teren, bruneta Cristina Neagu, pentru care handbalul e mai mult decat centrul unei existente. Handbalul ii este Cristinei la fel de vital precum apa si aerul.
E asta o obsesie? Este un lucru normal? Cristina vorbeste aproape in fiecare zi la telefon cu Maria Covaci. Nu vorbesc nici despre filme, nici despre haine, ci despre handbal. Despre o pasa. Despre pozitia unui deget pe minge, despre fiecare miscare, despre fiecare portar. Fiecare pas este comentat si se elaboreaza pe marginea lui discutii de o ora.
Deoarece Cristina, spune Maria Covaci, “este o perfectionista. Viata ei din handbal se confunda cu viata ei personala. Ea a fost predestinata sa faca handbal. Sunt o multime de copii buni, dar sunt doar cativa care stralucesc. Am avut multe copile talentate, dar ea era deosebita, ea era un dar de la Dumnezeu.”
Cristina Neagu nu este produsul unui liceu sportiv special si nici al vreunui Centru de Excelenta. In clasa a 4-a a inceput intamplator sa faca handbal cu Maria Covaci pentru ca aceasta tinea cursuri la scoala ei. Facea antrenamente de la 7 dimineata si de la 7 seara, in sali diferite din Bucuresti. Da, uneori salile erau departe de casa, departe de scoala, dar distantele nu o deranjau. Era mica si ii placea prea mult. A fost eleva liceului Grigore Moisil din Bucuresti si, in acelasi timp, era numita cea mai valoroasa jucatoare a Campionatului European de Junioare.
„Nu e nicio poveste speciala, nimic spectaculos. Doamna Covaci pur si simplu a venit, m-a luat, mie mi-a placut, apoi am inceput la junioare si am fost serioasa, am muncit, si asta e tot. Ce? Hagi nu s-a jucat cu mingi de carpa prin cartier? Poate ca sunt unele fete care au povesti mai deosebite in copilarie, dar eu n-am”. Asa mi-a raspuns Cristina dupa ce, la sfarsitul antrenamentului de vineri dimineata, am intrebat-o cum s-a apucat de handbal.
La 22 de ani, Cristina are pielea neteda ca a unui copil, ten smead si ochii caprui ii sunt neincrezatori: „Acum toti vin pe capul nostru si sunt interesati de noi pentru ca am ajuns in finala, dar inainte… Stii, se tot scrie ca nu vreau sa dau interviuri, ca nu vorbesc cu presa, ca poate am ceva de ascuns. Dar n-am nimic de ascuns si n-am ce sa vorbesc cu presa pentru ca sunt un om simplu, care isi vede de treaba lui si vreau sa-mi pastrez viata intima pentru mine. Inainte de meciuri innebunim. E plin de jurnalisti care imi spun „hai sa fac un articol numai despre tine”, iar cand ne asezam incep sa ma intrebe lucruri despre cum ma machiez sau daca merg in cluburi.”
In timp ce vorbeste, ochii Cristinei sunt linistiti, dar sub suprafata lor calma corpul isi vede nestingherit de tumultul obisnuit: bratele sunt in balans si gambele in miscare. „Stii, copiii nu se mai apuca azi de handbal. Imi si pare rau sa spun asta, dar cred ca noi suntem ultima generatie care a facut handbal serios. Ei sunt acum preocupati cu tehnica asta, cu tot felul de aparate. Nu zic, ca si eu stau pe net, dar doar dupa ce imi fac treaba, dupa ce vin de la sala si dupa ce imi fac antrenamentele. Ei au acum conditii, dar nu mai vor sa vina, noi nu aveam conditii dar veneam, si o faceam din placere.”
Imbracata intr-un tricou negru pe care e imprimat desenul stilizat al unui handbalist, Cristina da semne de nerabdare. Discutia noastra incepe sa interfereze cu programul ei de odihna. Incepe sa rada, stiind ca ce-mi spune suna incredibil pentru societatea noastra: „Daca as vrea sa dau interviuri, as putea sa dau oricand si oriunde. Dar pe mine nu ma intereseaza sa fiu faimoasa si sa apar peste tot. Pe mine ma intereseaza sa joc handbal cat mai bine si in rest sa-mi traiesc viata mea de om normal.”
Si Cristina Neagu isi arunca pe spate rucsacul mare de antrenament si o porneste pe jos, cu mersul ei leganat de sportiva, spre casa. Nu are carnet de sofer. O ia pe trotuar, printre blocuri, acolo unde nu e handbalista geniala, ci nimic altceva decat o fata obisnuita printre atatia oameni obisnuiti. Acesta este si secretul Cristinei Neagu: ca totul e atat de simplu.
Articolul intreg aici
